(Facebook Marius Teja 8 septembrie 2018)
Prin 2011 stăteam de vorbă cu o foarte tânără persoană despre situația Armânamei din România și-i prezentam diverse propuneri referitoare la acțiuni concrete în aceste sens. Deși poate că aceste acțiuni implicau mai mult resurse umane decât resurse financiare, primeam un răspuns invariabil: „Nu putem să facem asta pentru că nu avem bani pentru că nu suntem minoritate”. Caracterul standard al răspunsurilor m-a făcut să realizez că nu făcea decât să repete ceea ce „învățase”, poate fără să vrea, de la persoane mai în vârstă decât ea.
Desigur că este foarte important ca statul român să acorde armânilor statutul juridic de minoritate, pentru că acesta va contribui la supraviețuirea lor ca popor. Este posibil ca acest statut să fie acordat în anul următor, dar având în vedere situația actuală a armânilor din România, care nu s-a schimbat din 2011, statutul minoritar ar putea fi acordat peste 5 ani, 10 ani, 50 de ani, 100 de ani sau niciodată, pentru că depinde de bunăvoința statului român.
În acest context, cum va rămâne în actualitate celebra deviză „Armânlu nu kiari!”? Pentru că înainte de a aștepta ajutor de la străini, se pune problema vitală ce vor face armânii între timp pentru securizarea propriei lor identități naționale, aspect care nu mai depinde de statul român și care este chiar propria lor „borgi”/„datorie”.
Promovarea propriei identități naționale este mai importantă decât acordarea statutului de minoritate, cel puțin din punct de vedere cronologic, deoarece recunoașterea identității naționale reprezintă premisa pentru acordarea statutului de minoritate națională. Relevante în acest sens sunt cazurile a două minorități chiar din România: rutenii și tătarii. Fără a intra în detalii de specialitate referitoare la istoria și cultura lor, să vedem în ce constă relevanța asumării și promovării identității naționale de către cele două comunități. Rutenii sunt un mic popor din ramura slavilor estici (ruși, ucraineni, belaruși) aparținând confesiunilor ortodoxă și greco-catolică, a căror arie geografică autohtonă se întinde în zona de graniță a Ucrainei (majoritatea), Slovaciei și Poloniei. Nu au un stat-național propriu și deci statul român le-ar fi putut respinge cererea de acordarea a statutului de minoritate națională, ba chiar, pentru a simplifica problema, ar fi putut să-i considere ucraineni (mai ales), slovaci sau polonezi. Cu toate acestea, statul român, în generozitatea sa, a binevoit să le recunoască identitatea națională distinctă de a ucrainenilor, slovacilor sau polonezilor și, ca urmare, le-a acordat statutul de minoritate națională. Și mai relevant este cazul tătarilor, care inițial au format o organizație comună cu turcii, pentru ca ulterior cele două comunități să înființeze asociații etnice separate. Nici tătarii nu au stat-național propriu, iar în titulatura organizației lor chiar au ținut să păstreze apartenența la familia popoarelor turcice: Uniunea Tătarilor Turco-Musulmani din România. Și în acest caz, în generozitatea sa, statul român a binevoit să le recunoască tătarilor identitatea națională distinctă de cea turcilor și să le acorde statutul de minoritate națională. Ca o concluzie în ce privește importanța promovării pe termen lung de către armânii înșiși a identității lor naționale, putem aminti sloganul economic al PNL-ului Brătienilor lansat în 1905: „Prin noi înșine!”.
Deoarece în organizațiile naționale armânești se vorbește de mult timp și foarte des de importanța instituțiilor armânești, iată trei propuneri concrete de instituții care pot fi determinante pentru viitorul identității naționale armânești: Ziua Limbii Armâne (24 Iunie), Institutul de Studii Armânești și Fondul Cultural Armânesc.
Pe diverse website-uri poate fi găsit un aforism atribuit lui Emil Cioran: „Nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă”. Dar nu este menționat și contextul în care a spus sau a scris respectiva frază, având în vedere că de la 26 ani și până la decesul survenit la 84 de ani, marele filozof român a trăit în Franța, unde și-a scris și cea mai mare parte a operei într-o franceză superioară multor scriitori francezi nativi. Însă pentru armâni, care nu au avut niciodată un stat-național și a căror patrie cultural-istorică este regiunea geografică a Balcanilor, aforismul este plin de substanță. Poeții armâni contemporani, mai mult sau mai puțin consacrați, se pot inspira din acesta pentru a scrie câte o poezie și, eventual împreună cu creații pe tema limbii ale poeților care nu mai sunt printre noi, pot edita o antologie cu titlul armânesc „Nu bânăm t-unî vâsâlii, ma bânăm t-unî limbî”/„Nu trăim într-o țară, ci trăim într-o limbă”. Volumul ar putea fi lansat la 24 Iunie 2019, când se vor aniversa 22 de ani de la adoptarea Recomandării 1333 privind limba și cultura armână de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Cu această ocazie, ziua de 24 Iunie ar putea fi instituită ca Zi a Limbii Armâne, așa cum 31 August a fost consacrată ca Zi a Limbii Române, și ar putea fi sărbătorită prin concursuri școlare de profil. Alături de Ziua Națională, sărbătorită la 23 Mai, Ziua Limbii Armâne ar reprezenta o nouă contribuție la simbolistica modernă a identității naționale armânești și ar deschide calea pentru îmbogățirea acestei simbolistici a Armânamei.
În Europa și America există multe asociații armânești care desfășoară diverse activități culturale și în acest context apare evidentă necesitatea înființării unei instituții științifice care s-ar putea numi Institutul de Studii Armânești sau Centrul de Cercetări Armânești. Prin sediul din România, instituția ar putea deveni un liant al Armânamei prin primirea în cadrul său a unor intelectuali din toate domeniile din cât mai multe țări unde trăiesc armâni, atât ca autohtoni, cât și în diaspora. Bineînțeles că funcționarea la un nivel academic va cere un timp care se va măsura în ani și este suficient să ne gândim doar la necesitatea rezolvării definitive a problemei alfabetului și ortografiei. Dar dacă acum scepticilor o astfel de instituție li s-ar putea părea o utopie, prin urmărirea demersului pas cu pas în timp și spațiu se poate ajunge la rezultatul scontat. Doar ca exemplu: dacă găsirea unui sediu fizic și dotarea sa pot ridica dificultăți financiare majore, pentru început se poate realiza un website, care să găzduiască o revistă lunară în care specialiștii să debuteze prin publicarea contribuțiilor și biografiilor armânilor în domeniul fiecăruia. Poate că până la un punct situația intelectualității armânești de azi poate fi comparată cu cea a intelectualității românești din faza timpurie a modernizării din secolul XIX, când marele scriitor Ion Heliade Rădulescu își încuraja cantitativ confrații mai tineri: „Scrieți băieți, (orice), numai scrieți!”. Importanța ISA poate fi înțeleasă și mai bine dacă ar fi percepută ca o etapă intermediară pentru înființarea unei Academii Armânești, „borgi” care ar reveni generațiilor următoare și care i-ar plasa pe armâni în rândul națiunilor moderne. Nu în ultimul rând, unei astfel de Academii i-ar reveni rolul esențial de a-i defini științific pe armâni ca armâni!
Deoarece trăim în capitalism, unde resursele financiare susțin elanul individual sentimental în realizarea unor proiecte culturale identitare, apare din nou ca evidentă necesitatea unei structuri organizate de profil, care s-ar putea numi Fondul Cultural Armânesc și care ar fi formată din „emburi”/„oameni de afaceri armâni” mai mult sau mai puțin potenți financiar. Din nou o instituție care scepticilor li s-ar părea o utopie, în contextul în care condițiile politice subiective din România postdecembristă au făcut permanent dificilă profitabilitatea afacerilor și, în consecință, și disponibilitatea de a dona sau sponsoriza. Totuși, instituția ar putea fi lansată de un grup de inițiativă de câțiva „emburi” cu vocație de Mecena (consilier aristocrat al împăratului roman Augustus, „sponsor” al oamenilor de cultură din epocă) care să se cunoască bine între ei, să aibă încredere unul în altul și să urmărească acțiunea din aproape în aproape pe termen lung. Pentru primul buget anual suma avansată poate fi una modică, chiar și 100 de euro de persoană! La fel de important este ca pe data de 1 a fiecărei luni să fie făcut public (chiar și pe conturile, paginile și grupurile Facebook) raportul financiar pe luna anterioară, unde să fie înregistrate toate cheltuielile începând de la cele mai mici. Bineînțeles că primii beneficiari ai FCA vor fi selectați din persoane cunoscute, care prezintă un grad cât mai mare de încredere pentru a permite controlul financiar total în orice moment. Oricum, ar fi de dorit ca o parte cât mai mare posibilă de cheltuieli să fie făcute în contul Fondului, iar beneficiarii doar să folosească bunurile respective. În concluzie, ideea fundamentală este transparența maxim posibilă, pentru că pe baza acestei transparențe inițiatorii FCA vor putea aborda în cursul anului alți oameni de afaceri pentru a-i coopta ca membri. Iar în decembrie când s-ar alcătui bugetul pe anul următor, se va putea ridica voluntar ștacheta contribuției, chiar și cu doar 100 de euro! Scopul ar fi începerea demersului cu miniproiecte și mărirea treptată în timp a sumelor alocate pentru ca confortul psihologic al donatorilor/sponsorilor. Evident că donatorul/sponsorul care va aloca 500 de euro va dispune de 5 voturi în Consiliul de Administrație, cel care va dona 400 de euro va avea dreptul la 4 voturi etc. Vitală pentru funcționarea pe termen lung a FCA va fi construcția încrederii între donatori/sponsori, între donatori/sponsori și beneficiari și între toți aceștia și potențialii donatori/sponsori și beneficiari din Armâname. Pentru că numai așa armânii cu posibilități financiare, care în epoca modernă s-au remarcat ca Mecena pentru culturile statelor în care trăiau, vor deveni Mecena în primul rând pentru cultura propriul popor!
Institutul și Fondul ar putea fi structuri conexe: dacă donatorii/sponsorii ar exercita controlul financiar al proiectelor, membrii institutului ar putea forma anual o comisie care să se ocupe din punct de vedere cultural-științific de analizarea și planificarea în timp a proiectelor.
Înființarea, organizarea și funcționarea optimă a unor instituții nu se pot face pe termen scurt nici în state consolidate, cu atât mai puțin în cazul unui popor care nu are stat. De aceea reușita unor astfel de proiecte nu poate aparține decât unor persoane cu viziune și cu vocația de a construi în timp de la simplu la complex!
